Lilia, ai anunțat deja lumea că, iată-iată, își pot pregăti băsmăluțele pentru „Bocete de nuntă”, cea de-a treia carte a ta. Care îți sunt emoțiile, acum, când aceasta e la tipografie?

Ca o mireasă care se pregătește de nuntă. Dar nu ca una fragedă, ci una mai trecută prin viață. Nu ca una disperată, dar numai cu prioritățile schimbate. Pe mine nu mă stresează cum voi arăta la lansare (rochie, escarpeni, machiaj), m-aș mulțumi măcar să nu mă apuce o nevralgie intercostală (cum am pățit la lansarea „Sub Constelația lyrei”), nu mă interesează câți nuntași vor veni, dar ce vor simți ei când vor ieși din sală, nu aștept elogii și vorbe mari de la invitații de onoare, ci doar să fie prezenți lângă mine.
Cartea e încă călduță, la tipografie. Abia aștept s-o țin în mână. Ușoară, subțire, dar cu caracter.

De ce-am boci la o nuntă, altfel spus, e o carte despre nunta ta, despre nunțile moldovenești sau...?

Textele din volumul „Bocete de nuntă” (15 în total) conțin câte un element sau situație legată de nunta moldovenească. Inițial, chiar mă gândeam s-o numesc „Nunta”, dar există deja acest titlu, așa că l-am regândit și reformulat, până am ajuns la „Bocete de nuntă” ce exprimă poate chiar mai bine esența cărții.

Nunta e doar un spectacol bine regizat, dar noi uităm de lucrul ăsta. Când vezi oameni care chiuie, cântă, joacă, încă nu înseamnă neapărat că sunt fericiți. Dacă am căuta să citim sufletul fiecărui nuntaș, dincolo de prosoape și haine scumpe, poate ne-am îngrozi. Dintotdeauna m-a intrigat acest contrast uriaș dintre aparență și esență, care atinge apogeul la o nuntă.

În această carte am scanat câteva suflete. Dar ușurel. Nici n-am vrut să merg mai adânc. Nu-mi place să fac autopsia demonilor. Prefer să sugerez momentele puternice, bunăoară, ca în povestirea „Nășica”, pentru că, repet, pentru mine nu e important să descriu cum își pune un om capăt zilelor, ci să-l fac pe cititor să se întrebe DE CE nimeni dintre cei care au chiuit la nunta lui n-a fost lângă el?

Hai să fiu sinceră, mi-ai oferit acces la carte pentru a-mi formula mai bine întrebările, atunci când ți-am solicitat un interviu. Ai și oferit publicului lista cu titlurile din cuprins și cred că e timpul să spunem: nu e despre nuntă cartea, e despre...?

Viața care ne face să purtăm măști fericite, dacă vrem să facem parte dintr-o comunitate. Or, asta se cere la o nuntă: pe o dată precisă din calendar să te ții în mâini și să dansezi cu dinții scrâșnind, dacă trebuie. Recunosc că mie nu prea mi-a reușit. Cred că nu a fost nuntă în viața mea la care să nu fi devenit oțărâtă într-un moment. Mă schimbam la față numai când vedeam cum ipocrizia ajunge în capul mesei și suflă în microfon. Dar maturitatea are un avantaj mare. Cu timpul, începi să nu mai vezi și să nu mai auzi. Pe urmă, viața îți arată cât de schimbătoare e firea omului. Azi joacă la o nuntă, mâine bocește la o înmormântare. Poimâine iar joaca la nuntă. Și între aceste stări extreme uneori nu trece decât o noapte.
Sufletul omului e o mare beznă. Poți umbla o viață cu lanterna prin el și tot nu mai ajungi la ceva definit. Poți să-l judeci sau poți să nu-l judeci. Nimic nu-l caracterizează pe el, ci pe tine și tot ce ai înțeles tu prin căutările tale.

Ai o comoară de expresii pe care le-ai cules de la Strășeni, dar mai ales de pe malul „Nestrului”. Le culegi de mică sau le ții ascunse cu tot cu personaje, acolo, adânc în suflet?

Eu n-am știut că ele trăiesc în mine, până nu m-a copleșit dorul de momentele mele unice cu bunica. Fiind copil, n-o ascultam deloc și ea știa asta. Sărmana avea nevoie de urechi și se mulțumea cu ale unui copil năzbâtios care asculta numai când adormea cu creții pe pernă. „Bodogănesc și bodogănesc, dar nimeni nu mă ascultă…” se plângea mâca și începea să-i vorbească lui Dumnezeu. Și totuși cuvintele ei au făcut o cărărușă în urechile mele, și au încolțit, ca niște semințe, abia peste ani. La vremea lor. Evident că nu sunt cuvinte din DEX (slavă Domnului), ci vii, mustoase, plastice. Țin foarte mult la ele și când mi-e dor, caut să vorbesc cu mama în limba copilăriei mele. Nu există traducător să poată traduce savoarea graiului nistrean. În carte am încercat să nu exagerez, dar am păstrat în vorba bunicii câteva cuvinte dragi, mai ales, cuvântul Nestru (Nistru), pe care l-am salvat cu freamăt din plasa corectorului.

Toate personajele nuvelelor sunt reale?

În schițele și povestirile în care apare Lilia, personajele sunt (sau au fost) reale.

Îți place ție să joci cu antitezele, scrii de zestre, dar o surprinzi pe femeie aranjând pomeni. Într-un final parcă ai vrea să vii cu „episodul 2” a ceea ce se întâmplă după nuntă și câteva scenarii de desfășurare a lucrurilor, ca în povestea ceea: o iei la dreapta dai de bucluc; la stânga – ai cel puțin două șanse, drept înainte - îți va fi greu, dar interesant. Soarta cărui personaj ai vrea s-o schimbi, dacă ai putea?

Aș fi vrut să schimb multe destine, dar nu sunt Dumnezeie. Aș fi putut s-o fac pe Creatoarea, dar n-am vrut să deformez viața, care uneori e mai convingătoare decât ficțiunea. „Bocete de nuntă” e despre oameni cu puțin noroc în viață, care au existat și m-au văzut crescând. Martorii copilăriei mele desculțe. Eu nu am avut nici măcar (ne)norocul să-i văd plecați peste hotare, să le apreciez fotografiile pe odnoklassniki sau să le mai aud vocea pe skype. Ei au ajuns direct în groapă, mulți, încă tineri. Vorbesc cu ei doar în vise. Cartea aceasta e un soi de pomelnic literar de Paștele Blajinilor. Voi merge în curând, la mormintele lor, în micul cimitir de pe malul Nistrului.

Ai scris într-o postare că îți ia 3-4 ore să citești „Bocete de nuntă”. Mie mi-a luat două zile, căci îmi place să rugum orice cuvânt, orice expresie. Cât ți-a luat s-o scrii?

„Bocete de nuntă” e cea mai subțire carte din cele trei publicate până acum și, după prima apreciere vizuală, cred că mulți vor spune: ei, o citesc repejor. Faptul ca ți-a luat două zile e un semn bun pentru mine. Îndrăznesc să cred că timpul de reculegere între povestioare se datorează efectului narațiunii. Dar multe depind de cititor.

În ianuarie încă lucram la jurnalul grecesc și era o lucrare aproape bună de trimis la editură, dar… m-am trezit într-o dimineață convinsă că trebuie s-o pun pe pauză. Avea formă, avea culoare și chiar miros. Dar nu era coaptă. Aducea mai mult a fruct de seră.

Tot în acest răstimp au început să mă bântuie morții din copilăria mea nistreană. Pare straniu ce spun acum, dar eu rămân într-o legătură intimă cu ei, așa cum poți fi numai cu oamenii lângă care ai dormit, mâncat, plimbat și ai vegheat la sicriul lor o noapte. Am scris toata luna februarie. Excepție face povestirea „Bocete de nuntă”, începută acum un an și „Prima noapte” începută, acum doi ani. Prima lucrare a cunoscut nouă variante până la cea finală. Nu e vorba de redactare, dar anume de nouă haine artistice, cu stil diferit, intrigă diferita și deznodământ diferit. A doua se numea „O noapte de mai pe malul Nistrului”, care avea deja vreo 30 de pagini, pe care le-am redus și rescris până s-a născut „Prima noapte”.

Ah, da, și „Perinița”. Textul a fost scris sub pseudonim pe blogul Soacra Mică, acum 10 ani.

Hai să vorbim acum despre marketing. Îți reușește ție să aranjezi lucrurile într-o manieră elegantă, și reeditarea unor tiraje e un argument în acest sens. Ce este important în această artă, de a vinde o carte? Schițează câteva sugestii, pentru piața noastră.

Eu am o pretenție si o singură strategie. Pretenția de a nu fi pe placul tuturor și strategia de a nu mă linguși pe lângă cineva. Poate e ceva legat de partea de sânge ucrainean, poate de caracterul sălbăticuț, irigat de apele Nistrului sau poate de formarea mea pedagogică, care timp de cinci ani m-a antrenat să ofer, să construiesc, să aprind speranțe. În nici un caz să nu manipulez sau să fac din oameni statistică. Nu mă veți auzi lăudându-mă în fața lumii cu tirajele scoase sau cu donațiile făcute (e prima și ultima oară când menționez într-un interviu).

Am fost un copil rebel, singuratic, autonom. Și, recunosc, mă înțelegeam mai bine cu copiii din sat. Revenirea la Chișinău mă indispunea mereu. Prin contrast, cei din oraș îmi păreau duri și imaturi. Poate nu fiecare în parte, dar când se adunau în gașcă, porneau numaidecât să caute un suflet mai slab ca să-l umilească. Nu suport nici azi găștile. Vacanțele în sat îmi aduceau echilibrul necesar. Eu am avut noroc.

Ce strategii pentru piață?
E firesc să-ți dorești să vinzi bine, ceea ce ar însemna că ești căutat. Unii, însă, fac exces de zel și ajung să-și hărțuiască amicii și cititorii. E una să promovezi o carte și alta e s-o bagi pe gât, prin toate mijloacele posibile.

Prea multă modestie tot strică. Cititorii trebuie informați. Mai ales când apare o nouă carte pe piață. Măcar câteva luni trebuie să le dedici cititorilor. Să răspunzi de sute de ori la aceleași întrebări: Când? Unde? Cum? Pe blog, pe pagina de FB, prin mesaje private.

Succesul ți-l aduc oamenii cu care comunici din plăcere.

Citisem undeva că, din punct de vedere al succesului literar aici și acum, scriitorii trebuie să ție mâna pe puls, să-i anticipeze bătăile. Azi merg romanele de dragoste, mâine – notițele geografice, poimâine – romane autobiografice, vieți care inspiră și oferă rețete și tot așa. Simt că „Bocete de nuntă” se încadrează perfect în tendința de a reveni cumva la „cărărușa ceea pierdută”, care ducea la Nistru, la oamenii sfătoși, la „gura lumii”, pe care rareori o închizi și care decide sorți mai ceva decât Biblia. Filozofia ta creativă, de ce sau cine ține cont?

Când vrei un succes imediat și mai ai și prieteni prin mass-media, care îți pot promova orice proiect literar ouat peste noapte, ești obligat să ții mâna pe puls. Dar devii, după câțiva ani, previzibil ca un asfințit de soare. Pe urmă, mereu se vor găsi oameni mai șmecheri ca tine. Cu relații mai largi. Ce e trend, ca trendul trece.

Acum zece ani, scriam pe blogul Jurnalul Soacrei Mici, texte în rubrica „Copilăria sovietică”. Cu timpul m-am mutat pe pagina de facebook Covorul cu amintiri (care are peste 3 ani). Cititorii mă îndemnau de multa vreme să public ceva despre Moldova, dar eu nu mă hotăram. Nu-mi doream o carte în stilul „Era la noi în sat o femeie…” Sunt pline ziarele și blogurile de povești de genul ăsta. „Bocete de nuntă” nu este o culegere de reportaje din sat, ci una despre cum am fost ieri, cum suntem azi și cum vom rămâne de-a pururi. Abia când am înțeles acest lucru, m-am decis să public.

Când va fi lansarea? Unde?

Pe 8 mai, 13:00, la Biblioteca Națională. Vă aștept cu colaci în prag )).

Cărțile tale se traduc în alte limbi?
Nu. Paradoxal îmi pare însă faptul că sunt căutate de rușii care vor să citească în română.

N-o să te rog să lași un mesaj către cititori, dragă Lilia, nici n-o să-ți zic să răspunzi la o întrebare pe care umila mea intuiție a scăpat-o... Vinde-ți cartea într-o propoziție!

Viața e ca o nuntă în sat: ai venit, ai jucat, ai plecat.

Mulțumesc!

Cu mult drag. Inimioare și sănătate.

Liuba Lupașco