"O dată pe an, toţi copiii rătăciţi se reîntorc acolo de unde au plecat pentru a se bucura de copilăria uitată în timpul anului, să facă aceleaşi obrăznicii numai să o audă pe mama sau pe tata potolindu-i cu aceleaşi cuvinte, să ţipe din vârful patului că sarmalele de anul trecut au fost mai bune şi să îşi retrăiască bucăţica de fericire că încă mai pot fi copiii răsfăţaţi ai părinţilor, măcar pentru câteva zile", povesteşte Jack.

Cum se manifestă sindromul "cuibului gol"
Puţini părinţi vorbesc despre ceea ce se cheamă „sindromul cuibului gol", deşi implicaţiile lui, acelea de a proteja pe cei tineri şi de a-i apăra de mediul ostil, sunt aceleaşi pentru toate generaţiile. Puiul trebuie să zboare, iar sentimentul de pierdere rămâne nerostit.
Pentru părinţi, camerele goale nu sunt decât o mărturie a părăsirii, a plecării. Fiul sau fiica a plecat, iar povestea vieţii părinţilor pare că s-a încheiat. Oricum ar fi, devine de nesuportat.

Soluţiile americanilor
Desigur, specialiştii americani au găsit leacuri şi pentru această "boală", spune acesta. Ei sugerează părinţilor să încerce să păstreze contactul cu copiii prin „vizite, telefoane, emailuri, sms-uri sau prin video".
Iar dacă se simt deprimaţi, să încerce să-şi găsească un sprijin în cei dragi şi să se gândească cu optimism la plecarea copiilor, care le-ar putea acorda timp pentru căsnicie sau către interesele personale, puse în plan secund.
O soluţie ar putea fi ca studenţii să meargă la universităţile mai apropiate de casă, însă asta ar afecta atât e economie întreagă, cât şi evoluţia lor, pentru că ar pierde această tranziţie dintr-un loc în altul, considerată o călătorie iniţiatică, încheie Jack, susţinând că Sărbătoarea Crăciunului rămâne un moment unic de reunire a familiei.

Ana Stan