Experienţa trăită ca voluntar într-o casă de copii uitaţi de soartă este una deosebită comparativ cu alte întâlniri cu oameni noi. Destinele pe care le au „copii noştri", (aşa îi numim, fiecare din noi având sub supraveghere 3 copii) sunt triste şi apăsătoare. Timpul petrecut cu ei este realmente de neuitat. Aceşti copii cunoscuţi de noi sunt micile ferestre spre marile dureri prin care trec multe familii în Republica Moldova. Se zice că o familie este un castel închis pentru străini, dar ce se întâmplă dacă în castel sunt întrecute limitele permisului şi violenţa ocupă tronul de guvernare?
Afli aici, din povestirile micuţilor.

Marele noroc vine sâmbăta. Nu pentru toţi...

Maria-Elena şi Gheorghe, doi fraţi care erau în grija mea, sunt printre „norocoşii" internatului, părinţii le sunt plecaţi la muncă în străinătate şi mai au grija de ei, vin uneori şi îi vizitează. Sâmbăta şi duminica pleacă acasă, în sat, unde îi aşteaptă bunicii. Părinţii Steluţei, (al treilea copil cu care mă joc şi o ajut să facă temele,) sunt dependenţi de alcool şi nu mai ştiu ce face fata şi fratele ei mai mare, care a promis să aibă grijă de sora sa, aşa cum va putea.
Micuţii, pe care viaţa insistă să-i maturizeze prematur cu problemele ei, sunt demni de respect şi admiraţie.
Cel mai mult îi dor lipsa legăturilor de familie. „Copiii noştri", însă, ne-au permis să intram în „zona lor", arătându-ne greul adevărat, dar şi dragostea pe care o au încătuşată în interior. „Irina, te iubesc ca pe o mamă", am găsit scris de Steluţa pe o felicitare improvizată, printre foile mele cu jocuri... Ei nu-şi imaginează ce lecţie ne dau. Ei sunt eroii care mi-au marcat trăirile. Eroii unei poveşti adevărate, în care viaţa le testează mult prea dur copilăria. Poţi şi tu dărui speranţe şi culege dragoste. Implică-te voluntar!