Făceam ore cu Petru Nicolaevici, un drăguţ profesor în vârstă, responsabil de „munca în clasă", care nu se prea isprăvea în a stăvili zbânţii care ne purtau ici-acolo. Şi iată că la început de octombrie vine directoarea şi ne-o prezintă: „Copii, aceasta este prima voastră învăţătoare. Maria Iacovlevna. Am întârziat un pic pentru că am vrut să vă aducem cea mai bună învăţătoare!" Abia pe urmă am aflat că tânăra fusese repartizată de pe băncile facultăţii la sute de kilometri de casă. De pe malul Nistrului - aproape de cel al Prutului.

Bucuria noastră era imensă. Nu ştiam cât e de bună în materie, asta au apreciat părinţii noştri, dar era tânără, amarnic de frumoasă şi elegantă. Şi era a noastră. Ne-a învăţat să scriem citeţ, să citim, să numărăm şi să ne purtăm frumos. Dar lucrul pe care mi-l amintesc cel mai des sunt ochii ei de mamă. Asta mi se pare cel mai important, vorba academicianului Petru Soltan: „Copilul trebuie să regăsească ochii mamei în cei ai profesoarei. Dacă nu e aşa, lucrurile merg altfel". Nu strângeam bani la 8 martie, (asta mi se pare, ar fi ofensat-o), dar aveam acasă o floare, care înflorea exact în preajma zilei femeilor. O tăiam, îi adăugam două frunze şi mergeam de i-o dăruiam.

Doamna învăţătoare s-a şi căsătorit în satul nostru, iar acum este directoarea unei şcoli mari, construite recent, dar care riscă să fie închisă din lipsă de copii în următorii ani. Am surprins-o plângând doar la ultimul nostru sunet, într-a patra. Am fost şi noi pentru ea un examen. Unul de primă clasă.

Apoi au fost multe profesoare, Vera Gheorghievna de mate, Ecaterina Afanasievna de limbă română, Maria Sergheievna de franceză, Sofia Procopovna de istorie şi geografie. Femei pe care le credeam sfinte atunci. Îmi dau seama că ne-au învăţat nu doar carte, ci şi viaţă. Prin ceea ce prezentau şi cum se purtau. Unele au plecat prea devreme din această lume, altele au plecat prea devreme din şcoală, peste hotare. Au rămas cei mai devotaţi, femei care combină munca în grădină cu verificatul caietelor, şi ai căror bărbaţi, de obicei, câştigă tot peste hotare.

Deopotrivă însă îşi au câte o părticică din ceea ce sunt în inimile noastre şi în pozele standard format A4, realizate la finele claselor primare. Fără rolul lor în viaţa noastră am fi seci şi rătăciţi, iar satisfacţia lor supremă este să vadă că un copil ştie, şi că ştie de la ei.

Să le demonstrăm astăzi, printr-un mesaj, că am învăţat cel punţin un lucru mare: recunoştinţa. Sună-ţi prima învăţătoare!